(continuarea textului publicat în „Monitorul de Botoșani” din 29 aprilie 2024) Deși cunoscută, reluăm, contextual și fragmentar, istoria schimbării proprietarilor Ipoteștilor. Proprietar, prin moștenire, devenise de mai mulți ani Gh. Isăcescu, originar din comuna Ungureni, Botoșani, „care – îi găsea această scuză Emil Diaconescu – nu putea să-și dea sama pe deplin de importanta acestei case, de aici ezitările lui” când i s-a cerut „să doneze sau măcar să vândă acest imobil unui comitet ad hoc”. Aceasta se întâmpla în 1919, la comemorarea a 30 ani de la moartea lui Eminescu. Cu acea ocazie, fusese redactat, de N. Iorga, I. Simionescu, Sextil Pușcariu, Mihail Dragomirescu, Emil Diaconescu ș. a., un număr festiv din revista „Junimea Moldovei de Nord”, iar discuția cu Gh. Isăcescu, la Ipotești, unde se organizase un parastas, o avuse Emil Diaconescu. Isăcescu ar fi făgăduit „vag că va lua o decizie fie că va dona casa, fie că o va vinde”. Așa cum se știe o dă dotă de zestre fiicei sale, Maria, la căsătoria acesteia cu doctorul Papadopol („Lumea”, nr. 1777, 14 august 1924, p. 4). „Și acest Dr. Papadopol, medic militar român (!!!), mai rezolut în funesta-i îndărătnicie, cu concursul câtorva bieţi soldaţi ronaiţi din infirmeria Rgt. 37de infanteriei (!!!) şi-a făptuit în luna Iulie 1924 crima de profanare a unor relicvii…”, scria, revoltat, Leca Morariu („Glasul Bucovinei”, nr. 1613, 10 august 1924, p. 2). Tot atunci, „Rampa” publică, în numărul 2029 din 2 august 1924, pe prima pagină, un articol semnat de I. Țăranu, „Mâna criminală”, în care autorul se adresează direct doctorului Papadopol, invocând gestul lui Iorga: „Mă mir atunci că nu te-a emoţionat gestul marelui român Nicolae Iorga, care s’a oferit să se despartă de o parte din biblioteca sa, pentru a salva casa lui Eminescu. Şi te rog să mă crezi, că d. Iorga ţine mai mult la cărţile sale, decât ţin toţi proprietarii români la un loc, la boii de pe moşiile lor. (…) Şi nu cred că vei aştepta ca să vină guvernul cu o lege specială, care să declare (aşa cum de mult se obicinuieşte în alte ţări) de utilitate naţională, căsuţa în care s’a născut Mihai Eminovici, ci d-ta singur, nesilit de nimeni, vei repara la loc stricăciunea, atât cât se mai poate repara şi o vei dona-o «Casei de Cetire Eminescu». Aşa se va întâmpla. Altfel, nu va mai putea fi vorba de o «mână criminală», ci de un «suflet criminal»”. Răspunsul doctorului Papadopol veni prin soția sa, Maria Isăcescu-Papadopol: „D-sa spune că acum treizeci și cinci de ani s’a scos la licitație moșia lui Gh. Eminovici și că după multe strigări a fost cumpărată de părintele dumneaei. Cum nu s’a gândit statul s’o cumpere, el, și pentru ce Academia nu s’a grăbit să și-o însușească?” („Adevărul Literar şi Artistic”, nr. 192, 10 august 1924, p. 1). „Protestul ziarelor” însă pare că-și făcuse efectul, căci atunci „o delegaţie care s’a prezintat (…) d-nei dr Papadopol a obţinut, în sfârşit, ca zidurile cari nu fuseseră complet dărâmate, împreună cu locul, să fie donate”. „Casa în care a copilărit Eminescu a fost deci salvată”, scriau ziarele („Viitorul”, 10 august 1924, p. 2; „Mişcarea”, nr. 180, 13 august 1924, p. 1). (Printre altele, e de remarcat că s-au găsit îndată suficienți oportuniști pentru a folosi situația în alte scopuri. Pe 10 august, „o întrunire de protestare contra sacrilegiului comis de Papadopulos” a Ligii Chiriaşilor cere guvernului să ia „măsuri contra veneticilor” și „legiferarea vadului comercial, industrial şi profesional” – „Universul”, nr. 182, 13 august 1924, p. 5). Anterior anunțului din Botoșani „că în urma intervențiilor făcute de numeroși intelectuali localnici, proprietarul moșiei Ipotești a donat ceia ce a mai rămas din casa Eminescu și parte din loc, pentru restaurare” („Neamul Românesc”, nr. 187, 20 august 1924, p. 2), în „Ședința de noapte” a Senatului din 9 aprilie 2024 – ședință deschisă la „ora 9 şi 50 în prezenţa d-lui Alex. D. Lăpedatu, ministrul artelor şi subsecretar de stat Cîpăianu –, D. Drăghicescu „depune din iniţiativă parlamentară”, proiectul de lege „pentru salvarea casei în care s-a născut marele Eminescu”. Proiectul prevedea „să se declare expropriată pe o suprafaţă de 6.785 m. p., o parte din proprietatea soţilor dr. C. Papadopol, suprafaţă pe care se găsesc ruinele casei bătrâneşti a familiei Eminescu, fântâna cea veche şi casa unde a copilărit poetul. Pe această parte expropriată, după ce se va restaura casa dărâmată, se va înfiinţa un muzeu şi o bibliotecă pentru care s-a şi adunat de acum cărămida necesară. Se va înfiinţa şi o sală de conferinţe populare culturale atât de necesare educaţiei sătenilor” („Lupta”, nr. 1000, 9 aprilie 1925, p. 2). Legea a întrunit unanimitatea voturilor, scria „Adevărul” (nr. 12677, 12 aprilie 1925, p. 3; a se vedea și: „Argus”, nr. 3592 din 12 aprilie 1925, p. 4). Votată de Senat, în ședința din 10 Aprilie anul 1925, și adoptată cu unanimitate de șaptezeci și două de voturi, legea, „sancționată” de regele Ferdinand I și publicată în „Monitorul oficial” (nr. 224 din 11 octombrie 1925, p. 1), avea următorul conținut: „Art. I. – Se declară expropriată pentru cauză de utilitate publică și în interes cultural, o suprafață de 6.785 mp, teren cu clădirile și plantațiunile aflate la dânsul din comuna Ipotești, județul Botoșani, proprietatea soților dr. C. Papadopol. Art. II. – Terenul ei propriu rămâne pe seama ministerului de cute și arte care va lua măsurile ce va cride mai potrivite pentru ajungerea scopului. Art. III. – Ministerul cultelor și artelor va îndeplini toate formalitățile cerute de legea de expropriere. Art. IV. – Cheltuelile pentru această expropriere se vor acoperi din fondul prevăzut în bugetul ministerului cultelor și artelor pe anul 1925, la capitolul VIII, § 85”. Toate au rămas însă doar la nivel de propuneri în paginile „Monitorului Oficial”. „Adevărul” din 20 octombrie 1927 publica un articol – „Amicii lui Eminescu” –, semnat a.d.h., prin care aducea la cunoștința publicului: „am avut pe ziua de ieri intervenţia unui deputat care a cerut guvernului să se intereseze de soarta casei unde s-a născut Eminescu, la Ipoteşti, în judeţul Botoşani” (nr. 13448, p. 1). Intervenția era a deputatului Eugen Nicolau, care aducea la cunoștința Adunării Deputaților că „nimic efectiv însă nu s’a făcut, până în clipa când d-na proprietară a crezut de cuviință să-și exercite în toată acceptarea cuvântului…” Și cu toate că legea fusese „sancționată” în 1925 de Regele Ferdinand I, Eugen Nicolau cerea implicarea ministrului pentru intrarea ei în vigoare, pe motivul că în august 1924, proprietara, sub presiuni de ordin intelectual, dăduse următoarea declarație: „Subsemnata Maria dr. Papadopol, proprietara moșiei Ipotești, declar prin aceasta că consimt de bună voie a dona casa mea din Ipotești, sau mai bine zis, locul unde s’a aflat această casă, cu condițiunea expresă să se ridice pe acest loc o clădire identică cu materialul ce se află azi pe aceste ruine, și care clădire nu va putea avea altă destinație decât de a fi muzeu național cu titlul Mihai Eminescu (donat de Maria Papadopol, născută Isăcescu) care va putea avea și o sală de lectură, nici intr’un caz nu va putea servi ca local de școală”. În declarație însă nu se făcea referire la teren. Și din acest motiv, Eugen Nicolau insista: „…legea pentru exproprierea terenului așa întreg cum am arătat, că e de o absolută necesitate să intre in vigoare, îmi permit să stăruiesc în a arăta d-lui ministru, că numai aceasta ar putea constitui soluționarea fericită a chestiunei, întrucât donațiunea – rămasă, nu e vorbă, decât pe hârtie – nu poate fi luată in considerație, așa cum ar fi făcută, nesatisfăcând realizarea cum se cuvine a frumoasei intențiuni. Rog respectuos pe d. ministru să binevoiască a adoptă acest punct de vedere al botoșănenilor, împărtășit socot de toți cei ce simt la fel cu ei, a ne dă tot sprijinul necesar, pentru ca în cel mai scurt timp, în locul ruinelor de la Ipotești să se poată ridică, mândră în modestia ei, casa copilăriei lui Eminescu”. N. N. Săveanu, președintele adunării concluziona: „Se va comunica d-lui ministru al artelor” („Desbaterile Adunării Deputaților”, nr. 3, 6 noiembrie 1927, p. 13). (Va urma) Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”