Acum 50 de ani, o serie uimitoare de evenimente declanșate de o melodie care fusese cântată la Eurovision cu doar câteva zile înainte a dus la căderea celei mai vechi dictaturi fasciste din Europa, relatează The Guardian. În termeni muzicali, cântecul cu care Portugalia a participat la finala concursului Eurovision din 1974 a fost departe de a putea fi considerată un succes. E Depois do Adeus („Și după adio”), cântată de Paulo de Carvalho, cu versuri scrise de José Niza, a terminat pe ultimul loc la egalitate cu Norvegia, Germania și Elveția, evitând de puțin rușinea de a nu primi niciun punct, într-un an în care melodia câștigătoare a fost Waterloo, cântată de Abba. Cu toate că De Carvalho nu a ajuns niciodată la faima adversarilor lor din Suedia, E Depois do Adeus a lăsat în urmă un alt tip de moștenire – doar câteva săptămâni mai târziu, cântecul a schimbat cursul istoriei. În 1974, situația din armata portugheză ajunsese la limită: Portugalia purta deja de 13 ani un război colonial pe trei fronturi în Africa, ceea ce a forțat regimul autoritar și ultranaționalist Estado Novo să folosească tot mai mulți oameni pentru a menține controlul. Încercările repetate ale armatei portugheze de a recruta tot mai mulți soldați pentru războiul colonial au fost întâmpinate cu proteste din partea militarilor profesioniști cu rang de căpitan, care s-au organizat, formând o mișcare de opoziție internă care a devenit tot mai sofisticată și politizată. O mare parte dintre acești ofițeri erau de acord că războiul trebuie să se încheie, iar schimbarea nu poate veni decât de la nivelul politic. Mai mult, forțele armate portugheze trebuiau să respecte voința poporului, ceea ce necesita o tranziție spre un regim democratic. Până în luna aprilie, planurile de răsturnare a dictaturii erau deja în desfășurare, sub coordonarea maiorului Otelo Saraiva de Carvalho. Pentru ca operațiunile finale ale Revoluției Garoafelor să fie confirmate, era nevoie ca „un semnal să fie transmis și recepționat în întreaga țară”, pentru a marca momentul în care nu mai exista „nicio cale de întoarcere”, potrivit lui Carlos Almada Contreiras, membru al mișcării de opoziție staționat în centrul de comunicații al marinei militare. „Sistemele de comunicații ale celor trei ramuri militare – armata, marina și forțele aeriene – nu erau interconectate, așa că nu le puteam folosi. Atunci mi-am adus aminte ceva ce am citit în cartea asta”, povestește Contreiras. Într-o excursie în Spania, Contreiras a primit o copie a raportului „Cartea albă a schimbării guvernului din Chile”, editat de Augusto Pinochet, în care erau oferite detaliile recentei lovituri de stat din Chile. În carte era descris un sistem de avertizare militară care presupunea difuzarea unei serii de melodii pop prin intermediul stațiilor radio civile. Dacă mișcarea putea convinge un post radio care putea fi receptat pe întreg teritoriul Portugaliei continentale să pună o melodie anume într-un moment prestabilit, acela putea fi semnalul declanșării întregii operațiuni. Liderii mișcării își doreau ca melodia aleasă să fie una simbolică și care să reprezinte cât mai bine viziunea lor pentru viitorul Portugaliei. Inițial, mișcarea revoluționară a ales melodia Venham Mais Cinco („Veniți încă cinci”) - dar de aici au început problemele. Melodia era interzisă de cenzura de stat. Mai mult, cei care lucrau la radio se temeau să pună o melodie de protest pentru că risca să atragă prea multă atenție. Astfel, Carvalho i-a sugerat crainicului să aleagă o melodie „banală” care să nu trezească suspiciuni. Așa s-a ajuns la melodia E Depois do Adeus. Cu toate că melodia nu era controversată din punct de vedere politic, autorul ei, Niza, era un activist socialist care a mai produs melodii de protest în trecut. La ora 22.55 pe data de 24 aprilie 1974, vocea lui Joao Paulo Diniz s-a auzit în radiourile locuitorilor Lisabonei, în timp ce anunța melodia E Depois do Adeus a lui Paulo de Carvalho. La cea de-a doua stație radio, care trebuia să transmită semnalul revoluționar pentru restul țării, întregul plan a fost aproape de a se nărui atunci când cei de acolo au difuzat reclame în loc să anunțe melodia care anunța operațiunile militare. La 20 de minute după miezul nopții, a doua melodie convenită (Grândola, Vila Morena) s-a auzit la radio, iar Mișcarea Căpitanilor a recepționat ambele semnale de care avea nevoie pentru a porni operațiunea militară coordonată pe întreg teritoriul Portugaliei. Forțele guvernamentale au fost copleșite rapid, luptele culminând cu asediul și, într-un final, capitularea prim-ministrului de la acea vreme, Marcelor Caetano, în centrul Lisabonei. În timp ce mișcarea și-a anunțat intențiile prin posturile radio ocupate, oamenii au ieșit pe străzi în număr foarte mare pentru a-și arăta susținerea față de căpitanii revoluționari. În mai puțin de 24 de ore de când primul semnal a fost emis, cea mai veche dictatură fascistă din Europa a căzut, iar tranziția Portugaliei înspre o democrație, Revoluția Garoafelor – numită astfel după florile pe care populația care a ieșit pe străzi le ofereau soldaților – a început. Atât E Depois do Adeus, cât și Grandola, Vila Morena, au rămas pentru totdeauna în istoria Portugaliei într-un fel în care autorii lor nu ar fi putut niciodată anticipa. Până la ediția din 1975 a concursului Eurovision, Portugalia devenise o țară foarte diferită de ceea ce fusese cu un an în urmă – imperiul colonial s-a destrămat, populația nu se mai sufoca sub cizma fascismului, iar străzile erau însuflețite de spiritul revoluționar. Melodia aleasă de Portugalia în acel an a fost foarte potrivită pentru o țară care tocmai ce răsturnase o dictatură brutală și a cărei populație abia ce își găsea locul într-o lume nouă: Madrugada („Zori de zi”) de Duarte Mendes, un cântăreț care fusese unul dintre căpitanii revoluției din aprilie 1974 și care a apărut pe scenă purtând cu mândrie o garoafă roșie la piept. Era o melodie despre muzica și lumina care în sfârșit au străpuns întunericul. A fost melodia cu numărul 16 și a terminat concursul pe locul 16 cu 16 puncte.