Cunoscutul botez al lui Ioan Franc, finul lui Gheorghe Eminovici și viitor primar, în două rânduri (1869 și 1873), al orașului Botoșani, nu a fost nici pe departe singurul eveniment memorabil prin neobișnuința lui și prin caracterul anecdotic din viața acestuia. Unul dintre ele amintește cumva de „antrepriza cu spirt a lui Gheorghe Eminovici”, întâmplată în alt context, antrenând alte personaje. În 1869, Lupu Zarafu, domiciliat în Dorohoi, luase de la municipalitatea Botoșanilor antrepriza băuturilor: rachiu, vin, bere etc. cu 106,081 lei pentru un an. Condițiile antreprenoriatului presupuneau depunerea unei garanții de 8.500 de galbeni, lucru pe care Lupu Zarafu l-a și făcut, primind, în consecință, contractul. După două luni, municipalitatea însă cere garanții suplimentare, iar Lupu Zarafu se execută din nou. Nemulțumită, municipalitatea cere alte și alte garanții, pe care Lupu Zarafu iarăși le oferă. Din domeniul și din relațiile oficiale, antrepriza trece repede în cele personale. În una din zile, în casa prefectului Gheorghe Hasnaș, unde se aflau primarul Ioan Franc și Lupu Zarafu, dar și alți reprezentanți ai protipendadei botoșănene – Teodor Misihenescu, Boris Moscovici, Moriț Focșineanu -, fusese reluată discuția despre antrepriza băuturilor și despre garanțiile pe care primarul le găsea insuficiente sau neclare. Uimit de atitudinea primarului, Lupu Zarafu ar fi spus: „Nu m-am așteptat, domnule Franc, ca în timpul administrației dumitale, să fiu șicanat astfel”. Ce a urmat și cât l-a costat pe Lupu Zarafu întrebuințarea cuvântului „șicană” aflăm din scrisoarea acestuia publicată în ziarul „Românul” (11 aprilie 1869), din care vom reproduce fragmente adaptate. Pentru a înțelege situația pe care o poate declanșa un simplu cuvânt, nu doar în epocă, apelăm la „reflecțiunile asupra cuvântului de șicană” ale împricinatului Lupu Zarafu: „acest cuvânt în limba franceză, deși pare puțin politicos, noi i-am dat o semnificație mult mai ușoară; fiecine îl întrebuințează în loc de greutăți; așa, în loc de a zice – îmi faci dificultăți, adesea se zice îmi faci șicane”. Pare că această semnificație i-a dat-o cuvântului și primarul Ioan Franc, inițial nesimțindu-se ofensat, cel puțin în logica argumentării lui Lupu Zarafu. La puțin timp însă Ioan Franc îl reclamă pe Lupu Zarafu că l-a înjurat, adresându-i cuvântul „șicană”. Judecător de instrucțiune al județului Botoșani era pe atunci Ion Vasile Arapu, care a și semnat mandatul de aducere în instanță a lui Lupu Zarafu. Dar până la înfățișarea lui Lupu Zarafu, harnicul judecător de instrucțiune a luat „depozițiunea martorilor”, în prezența cărora a fost pronunțat „nenorocitul cuvânt «șicană»”: Gheorghe Hasnaș, Teodor Misihenescu, Boris Moscovici. Al 4-lea martor, Moriț Focșineanu, fiind bolnav, nu a putut depune mărturie. Întâmplarea a făcut ca, în acea zi, Lupu Zaraf să vină la Botoșani și, aflând despre „lucrările înaintate”, s-a prezentat la Tribunal, fără a ști de eliberarea mandatului. Judecătorul de instanță Arapu l-a supus pe Lupu Zaraf unui interogatoriu riguros, iar acesta, fără ezitare, a arătat tot adevărul, respingând intenția că ar fi vrut să-l înjure pe primarul orașului. Iată, în rezumat, așa cum îl prezintă Lupu Zaraf, dialogul dintre cei doi: „Domnul judecător Arapu m-a angajat cu multă amenințare s’arăt tot adevărul, căci altfel voi avea în două pedeapsa. Am replicat dlui judecător că arătarea mea, fiind potrivită cu însăși reclamațiunea dlui Franc, care nu se tînguiește că i-aș fi adresat alte injurii, decât numai cuvântul de «șicană», nu poate rămâne îndoială că ea este adevărată. Domnia sa dacă este de opinie că acest cuvânt este injurios, și că adresându-l unei persoane, care (deși învestită de autoritate publică, totuși în acel timp, nu se găsea în exercițiul funcțiunii sale, de vreme ce scena s-a petrecut într-o casă privată, deci aș fi lipsit la respectul ce fiecare datorează autorităților publice) nu are decât să mă trimită înaintea judecății, care va aprecia și hotărî”. – Așa voi să fac – ar fi spus judecătorul de instrucțiune -, iar până atunci, dumneata vei merge la gros (pârnaie – N.N.), pentru ca să nu influențezi arătarea martorilor. – Domnule judecător, a zis Lupu Zarafu, binevoiește a lua aminte că, din 4 martori, 3 au depus arătările lor, mai înainte de venirea mea în acest oraș și că al 4-lea martor, ce se găsește bolnav, are puțină importanță. Și iată argumentele lui Lupu Zarafu: 1) „pentru că 3 precumpănesc totdeauna pe unu”; 2) „pentru că atât arătarea acestuia, cât și a celor cercetați deja devin de prisos, de vreme ce eu mărturisesc că am pronunțat cuvântul pentru care d. Franc a reclamat”. Răspunsul judecătorului a fost „ordinul dat scriitorului său să facă mandat de arestare pe care s-a grăbit a-l subscrie și l-a dat spre executare”. „Înspăimântat de asemenea hotărâre”, Lupu Zarafu a încercat să ofere cauțiunea cerută de lege în asemenea împrejurări, „de 10 ori, de 100 de ori valoarea cauțiunii”, garanția uneia sau a mai multor persoane, „din cele mai onorabile și cu greutate în societate”. Răspunsul judecătorului a fost „scurt și teribil”: -La gros! „Văzând că invocațiunile (…) la dreptate, la lege nu produc nici un efect” , Lupu Zarafu a căutat să miște „fibrele de sensibilitate și milă” ale domnului judecător: – Fie-ți milă de bătrânețile mele, domnule judecător – i-ar fi zis. Am copii de vârsta dumitale. Nu-mi face asemenea rușine înaintea fiilor mei! – Luați-l! – a replicat Arapu, adresându-se aprodului Tribunalului. „Nebun de durere și de rușine”, Lupu Zarafu a căutat împrejurul său un ajutor, „ca nenorocitul care se îneacă și se anină de un pai”. L-a văzut atunci pe Vasile Ioan, președintele Tribunalului, care, în camera de alături, având ușa întredeschisă, asistase la scena petrecută. – Domnule președinte! a strigat Lupu Zarafu. Vino în ajutorul meu, scutește-mă de asemenea batjocură. – Mergi la gros! ar fi răspuns președintele Tribunalului „cu un gest plin de mărire”. Cum a ajuns la gros Lupu Zarafu aproape că nu ținea minte: „Nu știu ce s-a mai întâmplat, picioarele mele au făcut mișcarea lor de bună seamă, pentru c-am fost împins. Eu nu am cunoștința drumului ce am făcut de la cancelaria judecătorului de Instrucțiune până la gros”. S-a deșteptat, „auzind un glas simpatic”, care îi zicea: – Fiindcă dumneata nu ești arestat pentru vreo crimă, după cum prin mandat se vede, apoi vei face arestul dumitale aici, în cancelaria unde voi porunci a ți se aduce un pat. „Acest glas plin de bunătate era a domnului Vițu, îngrijitorul arestului, cuvintele și intonația ce le-a dat a pornit circulațiunea vieții, amorțită în trupul meu”, își amintea, ca prin vis, Lupu Zarafu. Binele însă a durat puțin. Domnul Arapu, judecătorul de instrucțiune, intrând în cancelarie, „sub cuvinte că toți suntem egali înaintea legii”, a ordonat transferarea în temnița condamnaților. Ce a urmat și care sunt concluziile acestei situații o spunem cu cuvintele lui Lupu Zarafu: „Sărmana egalitate înaintea legii, care nu și-a putut face loc în societate decât după lupte mari – iată în ce constă ea, după opinia dlui Arapu, judele instructor la Botoșani! – «Ca să se scoboare oamenii de treabă în rândul celor osândiți pentru furturi, ucideri» etc. Pozițiunea mea în mijlocul condamnaților a devenită extremă, pe lângă suferințele morale, au venit adaus și cele fizice. Un aer viciat – vermine de tot soiul – vecinătatea locului ce mi s-a desemnat c-un oarecare ciubăr… Toate acestea m-au fost adus într-o stare atât de deplorabilă, încât adesea mi se părea că mă găsesc apăsat de un vis. Ajunsesem a zice: «Doamne! Conservă-mi mintea!», atât mă temeam că-mi voi ieși din simțire! După trei zele de asemenea tortură mi s-a dat drumul. Pentru ce? Nu știu! Am fost în gros, pentru ca să nu influențez martorii cercetați deja, și pe acel necercetat ce se găsea bolnav. Fost-au acești martori supuși unui alt interogatoriu în zilele captivității mele? Nu! Acel al patrulea martor, care se găsea bolnav, fost-a întrebat? Nu! De a fost necesitate să mă închidă, acea necesitate există încă, căci în acele trei zile chestiunea nu luat nici o prefacere. Se vede că domnul judecător de instrucțiune, făcându-și gustul prin întemnițarea mea de trei zile n-a voit a împinge asprimea mai departe. Mulțumită dumisale pentru asemenea îndurare, să fie sigur domnul Arapu că rușinea ce mi-a făcut și suferințele ce mi-a provocat, vor veni și dumisale atunci, când se va aștepta mai puțin. Tânăr, de abia intrat în lume, dumnealui nu știe încă că așa a așezat Dumnezeu lumea, încât fiecare culege ceea cea semănat”. „Sfârșitul pe mâine”, promitea în finalul scrisorii Lupu Zarafu. A fost o metaforă, un fel de a încheia scrisoarea sau chiar intenția de a continua povestea, textul însă nu a mai apărut. Doar cu un an în urmă, în 1868, Tribunalul județului Dorohoi, urmare a notei No.2826 din 11 mai 1867 a Prefecturii județului Dorohoi, pentru cauză de utilitate publică, hotărâse exproprierea lui Lupu Zarafu, în parte, de dughenele ce le avea în Dorohoi, la ulița principală. În ședința din 23 februarie 1880, adunarea deputaților îi acorda lui Lupu Zarafu calitatea de cetățean roman. Aceeași procedură, de împământenire, o urma, în 1916, nepotul său, Avram Wechsler, cunoscut ca Ștefan Antim. Din raportul lui D. Șuculescu, se știa despre nepotul lui Lupu Zarafu: „că este născut la 8 octomvrie 1879, în comuna Dorohoi, din părinți de religiune mozaică; că este de profesiune publicist, autorul mai multor scrieri, dintre care: „La question sociale en Roumanie”, „Intervenționismul” și” Tocmelile agricole” și „Studii sociologice”; că nici dânsul, nici părintele său nu s-au bucurat niciodată de vreo protecțiune străină; că bunicul său Lupu Zarafu a fost împământenit; că printr-un certificat semnat de mai mulți ziariști și publiciști din Capitală se arată că d. Avram Wechsler și Ștefan Antim este una și aceeași persoană; că are o bună purtare în societate”. Fusese propus pentru împământenire de Ion Brătianu. Însă – preciza D. Șuculescu – „Antim a mai avut și în Cameră onoarea unei discuții, pentru că are un condei foarte ager și a scris vreo patru broșuri, în care a făcut portretele a diferiți oameni politici, precum al dlui Take Ionescu, al dlui Carp, Ion Brătianu și al dlui Filipescu, apărut acum câteva zile, și fiecare dintre cei interesați, după liniile trase da portrete au votat pentru sau contra. Unii, supărați de felul unui anume portret, au îndemnat pe alții pe sub mână să ia cuvântul, și l-au combătut la Cameră. Camera l-a votat însă aproape în unanimitate, numai 8 voturi au fost contra”. La Senat însă a avut mai multe bile negre decât la Cameră: 12 din 48 („Monitorul Oficial”, nr. 33, 6 martie 1916, p. 315-316). Nepotul lui Lupu Zaraf, Ștefan Antim, a devenit unul dintre cei mai apreciați gazetari, sociolog și jurist în interbelic, „om de duh, a cărui incisivitate nu i-a cruţat pe mulţi dintre impostorii artei şi culturii” („Revista Fundaţiilor Regale”, 1 septembrie 1945, p. 187). Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”