Mărturiile unei pierderi în timpul Revoluției din 1989
În plină Revoluție din 1989, în București, o dramă personală se desfășura într-o garsonieră, sub cerul care se transforma în roșu din cauza gloanțelor. Pe 22 decembrie, Petru Stoiciuc, un om simplu cu o dragoste profundă pentru fiul său, află vestea devastatoare că a pierdut totul: visurile și speranța unui viitor alături de Marcel, fiul său, un tânăr soldat.
La acea vreme, Petru avea 40 de ani și își dedica viața muncii și familiei. Era dulgher și a fost detașat de regimul comunist la Casa Poporului. În același timp, fiul său, Marcel, urmă să își construiască o carieră în armată, fiind subofițer la Garda de Onoare din București. Cei doi se întâlneau frecvent, având locuri de muncă apropiate, iar orașul devine un teren familiar pentru amândoi.
Ultima întâlnire dintre ei a avut loc pe 17 decembrie, când Petru își aduce aminte de plimbările lor și de visele discutate. Din păcate, acelea erau ultimele clipe de liniște înainte de o pierdere de neconceput. Începând cu 18 decembrie, zvonurile despre conflictele din capitală se intensificau, dar Petru continua să lucreze, neînțelegând pe deplin gravitatea situației.
Pe 22 decembrie, după ce a ales să rămână la București în ciuda revoltei care se declanșa, Petru s-a îngrijorat pentru soarta fiului său. A încercat să caute garsoniera lui Marcel, dar nu a reușit să-l găsească. Pe 23 decembrie, a început să umble pe străzile capitalei, întrebând oamenii despre fiul său.
Ceea ce a descoperit l-a îngenuncheat. A ajuns la unitatea unde slujise Marcel și a aflat vestea tragică. Un ofițer i-a comunicat că fiul său fusese ucis. Acest moment a marcat sfârșitul speranțelor pentru Petru, care apoi a sunat-o pe soția sa din Vlasinesti, cerându-i să vină la București.
La morgă, dorind să găsească o speranță, Petru și soția sa au cotrobăit printre listele de decedați, dar realitatea a fost cruntă: Marcel era acolo, îmbrăcat în uniformă, dar fără viață.
După aceste evenimente traumatizante, cei doi părinți i-au dat fiului lor o ultimă adio și l-au îngropat în județul Botoșani. De-a lungul anilor, Petru a rămas cu întrebări fără răspuns în legătură cu circumstanțele morții fiului său, întrebări care bântuie și astăzi. Chiar și la 35 de ani distanță, durerea continua să fie vie.
Fiecare an, pe 25 decembrie, Petru retrăiește amintirea pierderii sale într-o zi în care întreaga țară celebra libertatea, dar pentru el, sărbătoarea este un memento al tragediei. Timpul nu a reușit să aline suferința unui părinte care caută răspunsuri într-o tăcere tot mai apăsătoare.
Distribuie aceasta stire pe social media sau mail
